două nopți cu ea

În seara asta luna e superbă. Îmi place cum se lasă ușor acoperită de nori, apoi ne permite puțin să o admirăm. Cred că se simte deosebită, puțin frustrată pentru că e doar jumătate, având o formă ușor imperfectă; și cred că e prima dată când îmi dau seama cât de mult i se potrivește genul feminin: misterioasă, grațioasă prin simpla-i prezență, greu abordabilă, dificil de caracterizat obiectiv, stăpână. Cu siguranță, norii îi cer permisiune pentru a-i sta în preajmă puțin timp; probabil le permite având un motiv plin de însemnătate pentru ea, pierdut în logica feminină. Îmi place noaptea. Probabil printre motive se numără și luna. Soarele strălucește orbitor într-o lumină deranjantă. Cea mai bună parte a soarelui sunt ochelarii care te protejează de el. În schimb luna... ea reușește să fie principala atracție într-un întuneric derutant.




Acum luna e perfect rotundă. Nici măcar cel mai îndrăzneț nor nu are voie să îi fie alături. Se încadrează perfect în tabloul real pe care mi l-am creat: un bloc vechi, un copac tânăr, ea și o timidă stea, care e pusă perfect la o distanță aparent atent calculată. Miroase a vară și mă înconjoară o răcoare care îmi amintește de o vodcă pe plajă. Ciudat cum simt nevoia de a folosi cuvântul 'perfect'. Perfecțiunea nu există. Încă o țigară și mă pun în pat. Aș fi preferat să fie nisip și valurile să îmi încălzească din când în când picioarele. Aș fi preferat să fie măcar iarbă puțin umedă. Apropo de 'iarbă'... aș fuma un joint și m-aș uita la steaua aia până soarele m-ar face să adorm acolo, oriunde, cu el continuând să-mi fie lună. Da, sunt realistă. Ultima parte ar fi siropoasă. Poate mai simt nevoia și de asta câteodată, spun, încercând să revin aici, acum.