seara... joi.

Mi-am aprins o ţigară. Trecuse destul de mult timp de când nu mai fumasem... tutun. S-a uitat ciudat la mine. El e nefumător. Se mai prosteşte câteodată cu chestii ilegale. Mi-a luat pachetul fără să stea pe gânduri o clipă. Şi-a aprins şi el una. Camera aia mică ai cărei pereţi îi pictasem împreună ne privea atât de creştineşte de parcă am fi fost în iad. Nu în iad... ar fi fost prea simplu. 
Mi-am aprins o ţigară. S-a uitat ciudat la mine. Şi-a aprins şi el una.  Eram unul lângă celălalt. Aşa stăm mereu. Ne simţim căldura unul altuia, ne simţim acasă. Ne place să ne simţim. Acum doar braţele ni se atingeau. Fumul era graniţa noastră cu lumea. Şi priveam în gol. Şi vedeam răsăritul... eu. El apusul.
Mi-am aprins o ţigară. Şi-a aprins şi el una. E neobişnuit cum ne iubim noi, cum ne place că suntem diferiţi, cum vorbim despre tot felul de căcaturi şi după câteva ore nu mai ştim nimic, cum avem o dorinţă nebună de dragoste, cum putem să oferim ceea ce nu ştim să simţim.
Mi-am aprins o ţigară. Mi-a stins-o şi ne-am întins pe podea. E neobişnuit cum iubim singurătatea în doi şi cum ne e frică să o recunoaştem, cum aruncăm cu sentimente, cum mâncam amândoi îngheţată de cacao, cum înca ne emoţionează unele clişee stupide din comediile romantice. "Pula mea!"
Mi-am aprins o ţigară. Am fumat-o împreună. E neobişnuit cum ne certăm... nu ne certăm. Într-o perioadă sexul rezolva cam orice. Aşa e mereu, nu?
Mi-am aprins o ţigară. Am stins-o şi am adormit cu spatele la el. Într-o perioadă ne minţeam pe noi înşine pentru a putea arăta ce nu vom reuşi să simţim vreodată.