gara sufletului ei

I-a spus să plece... şi-a plecat.
Îl copleşea un sentiment necunoscut. Îi ardeau obrajii. Soarele împărţea în două distanţa dintre orizonturile curate şi difuze. Genunchii începuseră iar să-i tremure de beţia plecării. Ave viator et vale.
Simţea acea febrilitate nebună care-ţi furnică picioarele şi ele te ascultă din ce în ce mai mult, până ajung să-ţi poruncească şi te transformă în sclavul lor, până eşti convins că "a trăi înseamnă a merge" şi că asta e singura şansă, marea şansă a omului şi că pentru ea merită ca prin toate gările lumii, în locul tuturor inscripţiilor stupide trebuie scris mare, cu litere de paradă, un adevăr care, cel puţin pentru o viaţă, ne scapă cu siguranţă de moarte.