Era o zi de toamna... una din zilele in care sufletul ti-e ca o frunza. Ma plimbam... cu un dor nebun de mare. Nu era aglomeratie... doar o liniste asurzitoare.
Imi dadeam 5 secunde pentru a analiza fiecare om care trecea. Superficialitate, dezinteres... sau poate prea mult interes.
O doamna mi-a atras atentia; fredona o melodie necunoscuta. Era dezbracata, dar nu avea vreo frustrare.
"Mergem?"
Am privit-o ciudat. "E nebuna!"
Peste ani mi-am dat seama... ea era fericirea. De fapt era un fel de ruda indepartata a fericirii moderne. Era fericirea aceea inocenta, stupida, puerila, fericirea de care avem nevoie in mod inconstient si pe care o ignoram, lasandu-ne ghidati de aparente.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
RSS Feed (xml)
3 comentarii:
Fericirea e nimic mai mult decât armonia dintre om şi viaţa pe care o trăieşte.
pfoai să-mi trag palme :))
Alexe, rupi norma la comentarii bag seamă :P
bă, mergem la mare?(acu' vorbesc şi cu Ana şi cu Alex)
Mergem bă. Le dau eject alor mei din casă şi stăm la mine.
Trimiteți un comentariu