ploaia

îmi place când plouă
şi oamenii se ascund pe unde pot
şi nu lasă un strop să le atingă pielea,
nici măcar hainele...





de parcă dacă s-ar întâmpla asta le-ar fi iertate
păcatele.
de parcă dacă s-ar întâmpla asta nu ar mai avea sens
jurămintele.
de parcă dacă s-ar întâmpla asta l-ar atinge
pe dumnezeu.
de parcă dacă s-ar întâmpla asta nu ar mai avea rost
credinţa,
milostenia,
postul,
slujbele de duminică,
pomana de o zi, cea de trei zile, de două săptămâni,
o lună, şase săptămâni, un an, doi, trei...
şi uitarea,
puritatea,
respectul,
smerenia şi toate căcaturile astea.

îmi place când plouă vara
şi nimeni nu se uită la aburii care ies ca nişte îngeri
din asfaltul sătul de înjurături penibile.

îmi place când plouă
şi nimeni nu se uită mai mult de cinci secunde la curcubeu' ăla idiot;
poate doar câţiva copii stupizi, fascinati, care în mod inconstient
încearcă iar să predea fericirea de moment,
copiii care peste mai mult sau mai puţin timp se vor converti
la religia adulţilor.

îmi place când plouă puţin
şi e cald
şi sunt la mare...
sau la munte.

îmi place când plouă puţin şi e cald
şi sunt în oraşu' ăsta infect, frumos.

îmi place când ploaia lasă în urmă
o mizerie curată.

îmi place ploaia pentru că mă inspiră... câteodată.
îmi place ploaia pentru că nu mi-a distrus nimic... niciodată.
îmi place ploaia pentru că mă regăsesc în ea... câteodată.
nu îmi place mereu ploaia, doar că...
ninsoarea e frumoasă numai în anumite locuri.