un el

Se consideră un scriitor modern, genu' ăla care testează piaţa punându-şi ideile iniţial la status. Nu superficial.
În preajma vârstei de 22 de ani simte că a trăit prea mult, că a început unele lucruri mult prea devreme, că nu s-a maturizat pe cât i-a permis viaţa, dar îi place că totul a decurs cum a simţit şi a trăit momentul. Fără regrete. Pentru ce căcat sunt regretele?
Ar putea să scrie orice din imaginaţia sa inspirată din realitate într-un fel stupefiant de original. Nu a citit "Moromeţii", "Mara", "Amintiri din copilărie" şi nici măcar "Capra cu trei iezi". De ce? Pierdere de timp, fuziune de concepte, influenţare involuntară a caracterului, poate chiar lene şi indiferenţă; teama distrugerii originalităţii cu care s-a născut.

Era conştient de asta şi nu se supraestima. Quod erat demonstrandum.
Anu' ăsta îşi permite să stea pe bară, să facă ce vrea. Are o speranţă puţin cam greu de acceptat. Poate cineva va da o şansă scrierilor sale şi nu va mai trebui să vândă căcaturi copiilor teribilişti ca să trăiască decent. Poate va ajunge idolu' celor care mai citesc dintre ei. Poate îşi va face şi blog. Mii de unici pe zi, comentarii cretine scrise incorect gramatical. S-ar descurca. Poate fi indiferent.
Că tot vorbeam de cărţi celebre care sunt un fel de "must" al oricui, chestii intelectuale... Mama sa nu a dat nicio şansă culturii în viaţa lui. "Banii sunt importanţi, ştii?"
Slujba part-time de "tată" a celui care a contribuit la conceperea lui i-a interzis să se bucure de toate nimicurile copilăriei.
Ca geniu nu ar fi fost depăşit de nimeni, nici măcar atins de departe... asta dacă se năştea cu o sută de ani in urmă sau cu tot cam atât dupa ce va muri.
Sau e doar consolare motivantă.

citate şi atât

“Îmi interpretezi inima şi spiritul aşa cum vrei tu să le vezi. În realitate nu am nicio dorinţă secretă de a fi salvat.” (Aleksandr Puşkin)

"Uneori se vedea la el o lipsă de entuziasm care, dacă nu denota indiferenţă, sugera ceva aproape la fel de puţin promiţător. Îndoiala cu privire la afecţiunea ei, presupunând că ar fi simţit-o, putea cel mult să-i provoace nelinişte. Era puţin probabil să-i cauzeze acea deprimare care îl caracteriza atât de des. O cauză mai rezonabilă putea fi situaţia de dependenţă care îl împiedica să se lase în voia afecţiunii sale." (Jane Austen - "Mândrie şi prejudecată")

her morning elegance

3 ani

" Într-o zi am privit lumea.
A doua zi am descris-o.
A treia zi am privit-o din nou...
Era altfel. "





Ar fi putut să îi spună oricând un 'te iubesc' în treacăt, dar nu o făcea. Ştia că s-ar fi bucurat prea mult.
Încerca să găsească motive. Şi timpul a trecut...
Ştii? Un cireş înflorit te poate face să juri că te cuminţeşti pentru totdeauna. De-asta l-a tăiat pe cel din faţa casei.
Da, până şi dumnezeu are un tatuaj.

ploaia

îmi place când plouă
şi oamenii se ascund pe unde pot
şi nu lasă un strop să le atingă pielea,
nici măcar hainele...





de parcă dacă s-ar întâmpla asta le-ar fi iertate
păcatele.
de parcă dacă s-ar întâmpla asta nu ar mai avea sens
jurămintele.
de parcă dacă s-ar întâmpla asta l-ar atinge
pe dumnezeu.
de parcă dacă s-ar întâmpla asta nu ar mai avea rost
credinţa,
milostenia,
postul,
slujbele de duminică,
pomana de o zi, cea de trei zile, de două săptămâni,
o lună, şase săptămâni, un an, doi, trei...
şi uitarea,
puritatea,
respectul,
smerenia şi toate căcaturile astea.

îmi place când plouă vara
şi nimeni nu se uită la aburii care ies ca nişte îngeri
din asfaltul sătul de înjurături penibile.

îmi place când plouă
şi nimeni nu se uită mai mult de cinci secunde la curcubeu' ăla idiot;
poate doar câţiva copii stupizi, fascinati, care în mod inconstient
încearcă iar să predea fericirea de moment,
copiii care peste mai mult sau mai puţin timp se vor converti
la religia adulţilor.

îmi place când plouă puţin
şi e cald
şi sunt la mare...
sau la munte.

îmi place când plouă puţin şi e cald
şi sunt în oraşu' ăsta infect, frumos.

îmi place când ploaia lasă în urmă
o mizerie curată.

îmi place ploaia pentru că mă inspiră... câteodată.
îmi place ploaia pentru că nu mi-a distrus nimic... niciodată.
îmi place ploaia pentru că mă regăsesc în ea... câteodată.
nu îmi place mereu ploaia, doar că...
ninsoarea e frumoasă numai în anumite locuri.

17

Nu ai auzit de multe ori de lucrurile simple care aduc fericirea? Ai simţit căcatu' ăla. Îţi spun eu. Dacă stai să te gândeşti... îţi spui singur.
Momentele în care eşti mort de beat şi vrei să vomiţi fericirea aia, momentele în care dai afară fumul şi ţii în tine fericirea aia, momentele în care te arunci în mare cu tot cu fericirea aia, momentele în care eşti atât de verde încât vrei să împarţi cu vikingii fericirea aia, momentele în care ai orgasm şi nu încerci să îţi exprimi într-un mod 'normal' fericirea aia, momentele în care eşti îndragostit şi ochii îţi surprind fericirea aia, momentele în care bei bere şi te pişi fericire, momentele în care eşti apreciat şi ascunzi diplomatic fericirea aia, momentele în care printr-o îmbratişare îi dai şi lui fericirea aia, momentele în care nu spui 'şi eu', dar zâmbeşti şi asta e fericirea, momentele în care 'la mulţi ani' cel plictisitor, obligat, fără farmec, ordinar... te face fericit, momentele în care te trezeşti cu căcatu' ăla de fericire în tine şi îl emani toooată ziua... momentele astea le simţi. Nu le analizezi. Nici nu trebuie. De ce ai face-o? Sau faci asta. Şi ce?
Poţi să nu o numeşti 'fericire'. De fapt poţi să îi spui cum vrei. Ai o stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină? Beatitudine? Eşti bine-dispus? Un căcat, mă! Uşurează-ţi munca. De ce să aştepţi 'momentul'? Ştii, chiar poţi să foloseşti cuvântu' ăla magic... FERICIRE.

se simte...

ca o ţigară fără filtru,
ca o pastă de pix,
ca o brăţară ruptă,
ca o cafea fără zahăr,
ca o locomotivă,
ca o votcă fără suc
de portocale roşii,
ca o melodie prea lungă.





şi se simte...
boemă, rea, graţioasă,
nimfomană, timidă,
visătoare, sadică, virgină,
amuzantă, reticentă,
insensibilă, competitivă, nebună,
iubită, urată, geloasă,
îndrăzneaţă, plictisitoare.

şi simte...
simte...
simte.

simte?

MDMA 16

relaxare

seara... joi.

Mi-am aprins o ţigară. Trecuse destul de mult timp de când nu mai fumasem... tutun. S-a uitat ciudat la mine. El e nefumător. Se mai prosteşte câteodată cu chestii ilegale. Mi-a luat pachetul fără să stea pe gânduri o clipă. Şi-a aprins şi el una. Camera aia mică ai cărei pereţi îi pictasem împreună ne privea atât de creştineşte de parcă am fi fost în iad. Nu în iad... ar fi fost prea simplu. 
Mi-am aprins o ţigară. S-a uitat ciudat la mine. Şi-a aprins şi el una.  Eram unul lângă celălalt. Aşa stăm mereu. Ne simţim căldura unul altuia, ne simţim acasă. Ne place să ne simţim. Acum doar braţele ni se atingeau. Fumul era graniţa noastră cu lumea. Şi priveam în gol. Şi vedeam răsăritul... eu. El apusul.
Mi-am aprins o ţigară. Şi-a aprins şi el una. E neobişnuit cum ne iubim noi, cum ne place că suntem diferiţi, cum vorbim despre tot felul de căcaturi şi după câteva ore nu mai ştim nimic, cum avem o dorinţă nebună de dragoste, cum putem să oferim ceea ce nu ştim să simţim.
Mi-am aprins o ţigară. Mi-a stins-o şi ne-am întins pe podea. E neobişnuit cum iubim singurătatea în doi şi cum ne e frică să o recunoaştem, cum aruncăm cu sentimente, cum mâncam amândoi îngheţată de cacao, cum înca ne emoţionează unele clişee stupide din comediile romantice. "Pula mea!"
Mi-am aprins o ţigară. Am fumat-o împreună. E neobişnuit cum ne certăm... nu ne certăm. Într-o perioadă sexul rezolva cam orice. Aşa e mereu, nu?
Mi-am aprins o ţigară. Am stins-o şi am adormit cu spatele la el. Într-o perioadă ne minţeam pe noi înşine pentru a putea arăta ce nu vom reuşi să simţim niciodată.