dezamagire?

Nu cred ca sentimentu' acesta poate fi numit tocmai dezamagire. Cred ca multi dintre voi l-ati trait, intr-un fel sau altul. Pana la urma, mi se pare firesc. E acel ceva care te face sa te simti intr-o anumita masura vinovat pentru ce se intampla, care te poate ambitiona sau care e prea mic pentru tine ca sa fie luat in seama. E inca un "ceva" indescriptibil, dar important. E acel ceva de care m-am cam saturat in ultimu’ timp. Nu ma mai simt in stare de nimic. Sau poate ma simt in stare de prea multe, dar nu fac mai nimic. Anumite lucruri pur si simplu nu ma mai intereseaza. Acum nu mult timp as fi spus ca nu vreau sa fiu indiferenta cu nimic. Acum imi e bine cu o indiferenta partiala, care loveste exact acolo unde trebuie, unde simt ca e nevoie. Nu vreau ca indiferenta totala sa se instaleze in mine, nici macar pentru o scurta perioada. Ceea ce era odata numit "ideal" acum e cunoscut ca "obiectiv". Apoi, cand lucrurile se deterioreaza, avem ceea ce se numeste "indiferenta". Nu! Nu vreau asta! Nu!

Nu ma intrebati nimic.
Ceva se va intampla... sau nimic.
Apoi, unul dupa altul, intr-o perioada necunoscuta de timp, vom muri...


In ceea ce ma priveste voi astepta sa se intample ceva... sau sa nu se intample nimic. Voi face ceva pentru "CEVA"-ul meu (inca neclar)... sau nu voi face nimic. Cam toate amintirile se duc usor, usor. Apoi raman visele. De acolo inainte ele singure vor fi, lor le vom incredinta grijile vietii noastre. Fascinant, nu? Par pesimista? Eu ma simt mai mult realista. Poate doar un iz neinsemnat de pesimism se regaseste in ceea ce spun. Vreau sa cred ca am un echilibru intre optimism si pesimism. Nu vreau sa ma dezamagesc tocmai eu. Stiti ce? "Lucrurile nu stau chiar atat de rau"...